de Zhao Guangming, China
La începutul anilor 1980, aveam 30 și ceva de ani și lucram pentru o firmă de construcții. Consideram că sunt tânăr și în formă, tratam oamenii cu loialitate și respect și îmi făceam treaba cu simț de răspundere. Abilitățile mele de constructor erau de asemenea de vârf și eram sigur că aveam să avansez în companie și că, odată ce cariera mea va lua avânt, voi trăi ca un prinț. Acesta era obiectivul meu, așa că am rămas în companie și am muncit din greu mulți ani. Dar, în ciuda calibrului meu impecabil, atât în ceea ce privește caracterul, cât și abilitățile profesionale, eforturile mele păreau să nu fie recunoscute de companie, acesta fiind un lucru pe care nu l-am înțeles niciodată. Nivelul maxim de salarizare din compania noastră era nivelul 6, dar salariul meu nu a trecut niciodată de nivelul 3. Am privit cum o serie de colegi, care nu aveau nici abilitățile mele, nici vechimea mea în companie, au primit măriri de salariu, însă mie nu mi s-a întâmplat niciodată acest lucru. Eram nedumerit și plin de resentimente din cauză că ei primeau măriri și eu nu. În cele din urmă, unul dintre colegii cu care mă înțelegeam foarte bine mi-a dat un pont: „În această companie, cel mai important lucru este să îl lingușești pe director, dându-i cadouri de Anul Nou Chinezesc și la alte festivaluri”. Auzind asta, am înțeles în sfârșit adevăratul motiv pentru care fusesem trecut cu vederea de către companie, iar nedreptatea acestui fapt m-a înfuriat. Dar, deși îi uram pe acei lingușitori din companie și îmi displăceau și mai mult colegii care munceau puțin, dar totuși avansau folosind metode necinstite, trebuia să îmi consolidez poziția în firmă, astfel încât a trebuit să mă adaptez la aceste reguli nescrise. Așa că, la următorul An Nou Chinezesc, mi-am „exprimat cele mai bune și cordiale urări de bine” către director și am fost promovat imediat ca șef de echipă.
Citește în continuare „Înapoi de pe marginea prăpastiei”