De Xiaoxue, Malaezia
Am doi fii născuți la distanță de un an. Ca să îi educ să fie cultivați, să aibă bune maniere, să fie oameni buni care vor putea să își asigure un loc în societate și să aibă succes, când aveau doi ani, am discutat cu soțul să le găsim o grădiniță bună. După mai multe vizite, investigații și comparații, am selectat o grădiniță engleză, deoarece acordau importanță calibrului și capacităților copiilor, fapt care corespundea opiniei mele cu privire la educația copiilor. Deși taxele de înscriere erau puțin cam mari, atât timp cât copiii puteau să se dezvolte mai bine și să obțină o educație mai bună, merita să cheltuim ceva mai mulți bani.
Pe măsură ce copiii mei creşteau, mi-am dat seama că nu sunt atât de rezonabili și ascultători pe cât speram. Dimpotrivă, erau extrem de aroganți și rebeli. De exemplu, când i-am dus la mall, dacă vedeau ceva care le plăcea, pur și simplu luau acel lucru și, dacă nu-l cumpăram pentru ei, se trânteau pe jos, plângeau și făceau scandal. Când se jucau cu alți copii, dacă vedeau ceva ce le plăcea, îl luau cu forța de la ei. Dacă ceilalți copii nu le dădeau acel lucru, atunci îi loveau. Văzându-mi copiii atât de capricioși și aroganți, i-am certat ferm de fiecare dată. Totuși, nu doar că acest lucru nu a fost eficient, ba chiar copiii mei au devenit din ce în ce mai neascultători. Odată ce îi certam, își aruncau hainele și încălțămintea la gunoi. Când erau supărați, luau foarfeca și-și tăiau hainele, cearșafurile și pernele. M-am simțit foarte tristă din acest motiv. Cum puteau copiii mei să fie atât de aroganți și prost crescuți? Am sugerat să schimbăm școala, dar soțul meu nu a fost de acord. A spus că ar trebui să crească natural și spontan. Atitudinea soțului meu față de copiii mei m-a înfuriat foarte tare: un copil excelent este educat, nu lăsat să se dezvolte liber. Cine știe cum s-ar forma dacă îi lași să se dezvolte independent! Dar, indiferent cât am încercat să-l conving, soțul meu tot insista asupra acestui punct de vedere. M-am simțit extrem de îndurerată văzând că soțul meu este atât de iresponsabil ca tată. Dacă mai continuam astfel, ce s-ar alege de copiii noștri pe viitor? Pe cât mă gândeam mai mult la acest lucru, pe atât eram mai îngrijorată și nu știam ce să fac. Nu știam cum să procedez cu privire la educația copiilor și mă simțeam îndurerată și îngrijorată.
În martie 2017, am acceptat Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu Atotputernic. Într-o zi din iunie din acel an, am văzut că spusele lui Dumnezeu Atotputernic: „În afară de naștere și de creșterea copilului, responsabilitatea părinților în viața unui copil este pur și simplu aceea de a-i asigura acestuia un mediu formal în care să crească, pentru că nimic cu excepția predestinării Creatorului nu afectează soarta unei persoane. Nimeni nu poate controla ce fel de viitor va avea cineva; este predeterminat cu mult timp înainte și nici măcar părinții cuiva nu îi pot schimba destinul. În ceea ce privește destinul, fiecare este independent și fiecare are propriul său destin. Deci părinții niciunei persoane nu îi pot îngrădi acesteia destinul în viață sau exercita cea mai mică influență asupra rolului pe care îl joacă în viață. Se poate spune că familia în care cineva este menit să se nască și mediul în care acea persoană crește nu sunt altceva decât precondiții pentru îndeplinirea misiunii sale în viață. Acestea nu determină în niciun fel soarta persoanei în viață sau genul de destin prin care acea persoană își îndeplinește misiunea. Și astfel, părinții niciunei persoane nu o pot asista pe aceasta la îndeplinirea misiunii sale în viață, nicio rudă nu poate ajuta pe cineva să-și asume rolul în viață. Cum își îndeplinește cineva misiunea și în ce fel de mediu de trai își joacă rolul sunt determinate în întregime de soarta pe care o are în viață” („Dumnezeu Însuși, Unicul (III)” din Cuvântul Se arată în trup). Când am văzut cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că, deși suntem părinții copiilor noștri, noi doar le dăm naștere, îi creștem și le oferim un mediu în care să se dezvolte. În ceea ce privește felul în care le va arăta viitorul, ce fel de rol vor juca și ce misiuni vor îndeplini, totul este în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care le controlează destinul și care le determină viitorul, nu părinții. Singurul lucru pe care îl pot face este să mă rog la Dumnezeu, să-mi încredințez Lui copiii și să sper că Dumnezeu îi îndrumă să se dezvolte. De asemenea, am reflectat și asupra modului în care mi-am tratat copiii. Întotdeauna mi-am folosit capacitățile pentru a-i controla forțat și am pus presiune asupra copiilor mei; când îi vedeam că nu sunt ascultători, îi certam aspru, crezând că astfel le schimb obiceiurile rele și le îmbunătățesc calibrul. Dar nu numai că n-au devenit mai ascultători și rezonabili, ci chiar au devenit din ce în ce mai rebeli. Acum mi se pare că nu am înțeles adevărul și nu am știut dominația și rânduielile lui Dumnezeu, așa că nu am putut nici să-mi educ copiii, darămite să-i las să crească sănătos. Ar trebui să-mi schimb metoda de a-i educa și să-i tratez cu atitudinea adecvată. După asta, când copiii mei făceau greșeli, am discutat cu ei răbdătoare și i-am făcut să înțeleagă ce greșiseră. Când i-am văzut că își lasă capetele în jos și se opresc din vorbit, nu i-am mai certat. Uneori, erau prea obraznici, îi pedepseam puțin și le ceream să stea cu fața la perete și să se gândească la ceea ce făcuseră. Treptat, mi-am dat seama că erau mai tăcuți decât înainte și că nu-i mai loveau pe alți copii, rareori înjurau și blestemau. Când mi-am văzut copiii începând să se dezvolte bine, m-am simțit foarte recunoscătoare și am ştiut că asta este numai datorită cuvintelor lui Dumnezeu. I-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii!
În noiembrie 2017, când fiul meu cel mai mare era pe cale să termine grădinița și să treacă în clasa întâi, eu şi soţul meu am ales o școală primară bine cunoscută, sperând că va studia intens și va obține rezultate bune pe viitor. La mijlocul lunii iulie, ne-am dus copilul să dea dinainte testele pentru admiterea la școală. După test, directorul m-a sunat și mi-a spus că nota copilului meu era cea mai mică dintre notele a zeci de copii și că nu va putea ține pasul la clasa întâi. De asemenea, mi-a spus că vor desfășura un al doilea test. Când am auzit aceste vești, m-am simțit cam jenată, dar eu şi soțul meu tot ne-am dus copilul să mai dea o dată testul de admitere la școală. Când s-au anunțat rezultatele testelor, am rămas perplexă: fiul meu fusese trei ani la grădiniță, dar nu învățase nimic. Nu ştia nici măcar să citească sau să scrie alfabetul și nu înțelegea adunarea și scăderea numerelor cu o singură cifră. Copilul meu trebuia să înceapă clasa întâi și rezultatele lui erau, în mod neașteptat, atât de proaste – nu-mi venea să cred rezultatele. Directorul școlii mi-a reproșat, de asemenea, și mi-a spus: „Sunteți foarte ocupată? Deși sunteți din China, copilul dumneavoastră vorbește chineza atât de prost; cum l-ați educat?” Mustrarea directorului m-a făcut să-mi fie foarte rușine. Era prima dată când am simțit un astfel de eșec ca mamă. M-am simțit prea rușinată să mai privesc pe cineva și abia așteptam să găsesc un loc în care să mă ascund.
Când m-am întors acasă în acea după-amiază, soțul meu mi-a cerut să găsesc rapid o grădiniță pentru fiul meu. De îndată ce am auzit asta, furia pe care o ținusem în mine a ieșit imediat la iveală și mi-am pierdut controlul. Am început să fiu furioasă pe copiii mei din nou. Le-am spus să se culce repede și apoi am alergat de una singură într-o cameră mică, am închis ferestrele și am tras draperiile, m-am întins pe pat și mi-am golit mintea. Așa am adormit confuză. Până la ora șase în acea seară, am fost supărată și nu-mi puteam stăvili lacrimile. Nici măcar nu aveam motivație să pregătesc cina. Confruntată cu astfel de rezultate, ce ar trebui să fac? Plină de suferință, am îngenuncheat înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule! Nu mai suport. Am atâta durere în inimă. Fie ca Tu să mă luminezi și să mă îndrumi să-Ți înțeleg voia. Sunt dornică să practic adevărul și să Te mulţumesc”. Apoi m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Va exista mereu o oarecare distanță între visurile cuiva și realitățile cu care trebuie să se confrunte; lucrurile nu sunt niciodată așa cum și-ar dori cineva să fie și, confruntați cu asemenea realități, oamenii nu pot obține niciodată satisfacție sau mulțumire. Unii oameni vor merge chiar până în pânzele albe, vor face eforturi imense și mari sacrificii de dragul traiului și al viitorului lor, în încercarea de a-și schimba propriul destin. Dar, în final, chiar dacă își pot realiza visurile și dorințele prin propria lor muncă grea, ei nu-și pot nicicând schimba destinul, și indiferent cât de stăruitor încearcă, nu pot nicicând depăși ceea ce le-a alocat destinul. Indiferent de diferențele de abilități, IQ și voință, oamenii sunt cu toții egali în fața destinului, care nu face deosebire între cel măreț și cel mărunt, cel superior și cel inferior, cel elevat și cel mediocru. Ce ocupație își alege cineva, din ce își câștigă existența și câtă avere acumulează în viață nu sunt lucruri decise de părinții acelei persoane, de talentele sale, de eforturile sau de ambițiile sale, ci sunt predestinate de către Creator” („Dumnezeu Însuși, Unicul (III)” în Cuvântul Se arată în trup). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles deodată că nu oamenii au ultimul cuvânt privind soarta și destinul nostru și că acestea nu pot fi schimbate de nimeni. Acestea depind de controlul și predestinarea lui Dumnezeu. Indiferent cât de mari sunt ambiția și dorințele cuiva sau cât de magnifice le sunt obiectivele și speranțele, aceasta nu schimbă deloc controlul și predestinarea lui Dumnezeu pentru destinele oamenilor. Cine știe câți oameni au urmărit succesul și rangurile înalte, dar s-au lovit întotdeauna de un zid. Până la urmă, ei tot își petrec viața ca nişte oameni obișnuiți. Mulți oameni vor să muncească din greu pe baza propriilor eforturi și să trăiască vieți fericite, dar se chinuie toată viața și nu reușesc să-și îndeplinească acest vis. Și așa mai departe. Aceste fapte pot fi văzute deseori în jurul nostru. Mă gândesc că și eu am fost așa când îmi educam copiii. De când s-au născut copiii mei, m-am concentrat în special pe dezvoltarea și educația lor și am sperat să devină cultivați, să aibă bune maniere și să fie oameni buni. Pentru a-mi îndeplini propriile dorințe, am avut cerințe stricte din partea lor și am încercat din răsputeri să le găsesc o școală bună, dar, deși mi-am făcut atât de multe griji și mă simțeam atât de obosită, în cele din urmă, performanțele copilului meu nu au fost atât de bune pe cât sperasem. Doar citind cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg următorul lucru: performanțele academice ale copiilor, ce tip de carieră vor avea, ce vor face pe viitor, ce fac ca să-și câștige pâinea cea de toate zilele și cum este umanitatea lor nu se bazează pe educația lor școlară sau pe felul în care sunt crescuți. Acestea sunt toate determinate de controlul și predestinarea lui Dumnezeu. Rolul nostru de părinți este de a face tot ce putem ca să ne educăm copiii. În ceea ce privește soarta lor din viitor și dacă pot fi sau nu talentați, doar Dumnezeu are cuvântul final. Eu mi-am educat mereu copiii conform cerințelor mele și mi-am făcut copiii să se dezvolte conform dorințelor mele. Dar asta nu înseamnă pur şi simplu să evadezi de sub controlul lui Dumnezeu? Și aceasta este o manifestare a lipsei de ascultare față de Dumnezeu! După ce am înțeles voia lui Dumnezeu, m-am rugat Lui: „Dumnezeule, înțeleg că viitorul copiilor mei se află în mâinile Tale. Nu-mi voi mai educa fiii în modul meu, după cum doresc, și sunt dispusă să-Ți încredințez pe deplin copiii mei, să iau aminte la Tine și să mă supun controlului şi rânduielilor Tale.” După ce m-am rugat, am simțit o forță în inimă și inima mi-a devenit mai puternică.
În dimineața următoare, m-am dus să găsesc o școală pentru fiul meu. Pe drum, am continuat să mă rog la Dumnezeu și să mă rog ca El să mă îndrume. Am vizitat două școli în acea zi. Când am vizitat a doua școală, chiar mi-a plăcut și mi s-a părut foarte standardizată. După ce ajungeau la școală, copiii făceau exerciții de dimineață și povesteau ce li s-a mai întâmplat. Părea foarte obișnuită. Copiii mergeau la școală de la ora opt dimineața la ora șase seara, așa că aveam mai mult timp să particip la întâlniri. Eram foarte fericită și fiul meu a fost și el foarte fericit când a văzut școala. Așa că m-am hotărât să-mi las fiul să meargă la această școală. După asta, am finalizat cu succes procedurile de admitere pentru fiul meu și a fost înscris oficial în ziua aceea.
Biserica lui Dumnezeu Atotputernic 